Get Adobe Flash player

 

Istorie

 

Muntenegrul este menţionat pentru prima dată într-un document oficial al regelui Milutin, în 1276. Izvoarele italiene îl amintesc  în izvoare scrise în anul 1348, sub forma Cerna Gora, iar cele din Dubrovnik, în anul 1379, ca Cernagora. Sub denumirea italiană Montenegro a intrat în toate limbile occidentale. Cu siguranţă că numele de Crna Gora (citeşte Ţrna Gora, n. tr.) provine din faptul că, în Evul Mediu, Lovčen, ţinuturile premuntoase şi regiunile vechilor munţi muntenegreni au fost acoperite cu păduri dese şi „negre”. O astfel de etimologie populară a fost preluată şi de către ştiinţă. Cu siguranţă se poate spune că, la început, Crna Gora a desemnat o regiune restrânsă a statului medieval Zeta, aşa-numita Crna Gora de sub (muntele) Lovčen. 
 
Duklja
Baza teritorială pentru toate fazele organizatorice  statale şi politice ale Muntenegrului a fost constituită de comunitatea statală slavă Duklja (Doclea, denumire derivată din numele oraşului roman din apropiere de Podgorica, care a purtat acelaşi nume ca şi tribul ilir al Docleatilor). „Sclavinia” – cum îi spuneau bizantinii, s-a format la începutul secolului al VII-lea, pe teritoriul anterioarei provincii romane Prevalis, în cadrul graniţelor şi sub suveranitatea formală a Imperiului Bizantin. Prin venirea şi crearea unui stat propriu, slavii au schimbat fundamental starea şi structura democratică a provinciei Prevalis. Duklja a fost fondată într-o regiune compactă din punct de vedere geografic şi istoric, cuprinzând bazinul lărgit al lacului Skadar, înconjurat de ţinuturile muntoase. 
La sfârşitul secolului al X-lea, Imperiul Bizantin a recunoscut independenţa Dukljei, iar Vladimir a devenit primul cneaz al noului stat. După ce şi-a dobândit independeţa în anul 1040, Duklja a devenit regat în 1077. 
 
Zeta în timpul Nemanjicilor şi Balšicilor
După moartea primului conducător din dinastia Vladimir şi Vojislavljević, Zeta a fost supusă unor permanente conflicte politice ca urmare  a lipsei de unitate între triburile care luptau să-şi impună propriul reprezentant pe tron. Consecinţa a fost o nouă dominare din partea Imperiului Bizantin, iar în 1885 a fost cucerită de statul sârb Raška şi conducătorul acestuia, marele jupan Nemanja. 
Incluzând în statul lor „Regatul Dioklicija şi Dalmacija”, Nemanjicii nu au schimbat regimul care a domnit în viaţa statală independentă a acestuia şi care s-a dezvoltat ca o tradiţie de stat. 
În cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea, sub conducerea dinastiei Balšić şi a dinastiei Crnojević, Zeta a devenit independentă de guvernarea statului sârb, iar mai târziu a devenit un stat feudal independent. Balšicii au înfăptuit o lărgire teritorială importantă prin luptele necontenite împotriva vecinilor lor: triburile albaneze, bosniace şi sârbeşti, precum şi împotriva Veneţiei şi Turciei, care deveneau tot mai puternice. 
 
Ascensiunea lui Crnojević
Prin ascensiunea lui Crnojević, Zeta, adică Muntenegrul, a fost formată ca un stat a cărui orânduire socială era un amestec de elemente feudale şi tribale. De-a lungul acestei perioade, atacurile turceşti deveneau din ce în ce mai dese şi mai puternice şi tocmai de aceea teritoriul statului muntenegrean  s-a micşorat, iar poporul s-a retras în masivul muntos Lovčen. Ivan Crnojević şi-a ales ca nou centru administrativ şi politic  aşezarea Cetinje, unde a ridicat un castel şi o mănăstire. Cetinje a devenit cetatea de scaun a Muntenegrului diminuat teritorial, dar şi temelia spirituală şi statală  a mişcării de eliberare a muntenegrenilor de-a lungul următoarelor cinci secole. Pe timpul domniei fiului său, Đurđe, în 1493, la Cetinje a început să lucreze prima tipografie la slavii sudici, unde, în 1494, a fost tipărită prima carte din Balcani: „Oktoih”. După scurta domnie a lui Đurđe, Muntenegrul a fost cucerit de către turci în 1496. 
După instituirea guvernării turceşti, Muntenegrul a intrat în alcătuirea provinciei Skadar. Din 1513, Muntenegrul a fost organizat ca unitate teritorială specială, cu un important grad de autonomie. Puterea locală şi puterea judecătorească s-au aflat iar în mâinile populaţiei autohtone, în vreme ce obligaţiile militare erau îndeplinite doar pe teritoriul muntenegrean. Între timp, starea sa de autonomie a rămas neatinsă până după războiul de la Kandijska (1645-1669), când muntenegrenilor le-a fost înapoiată independenţa totală. 
 
Perioada vlădicilor şi a dinastiei Petrović
Puterea asupra locuitorilor  şi conducerea ţării au fost preluate de către vlădicii din Cetinje, Adunarea Obştească Muntenegreană şi Adunarea Conducătorilor au devenit organele principale ale autorităţii statale, iar conducerea la nivelele inferioare a fost încredinţată adunărilor căpeteniilor. 
În anul 1697, Adunarea Muntenegrenilor l-a ales vlădică pe Danilo I. El a fost fondatorul dinastiei Petrović şi de atunci a început lupta organizată pentru unitatea politică şi religioasă în ţara care a fost deseori fărâmiţată de conflictele dintre căpetenii şi prin islamizarea locuitorilor. 
Prin înscăunarea lui Petar I Petrović (1784-1830) care, potrivit părerii majorităţii, a fost cea mai importantă personalitate din istoria muntenegreană, Muntenegrul a făcut paşi mari înspre obţinerea independenţei . Îndeosebi după marile victorii asupra mai puternicei armate turceşti, a fost eliminată întreaga influenţă turcească în Muntenegru şi acesta a devenit un stat independent de facto. Datorită lui Petar I, Muntenegrul a depăşit o îndelungată criză. El i-a unit pe muntenegreni şi triburile acestora. Au fost amplificate influenţa şi legăturile cu locuitorii din aşezările de pe litoralul adriatic, care se aflau sub dominaţie austriacă. În timpul domniei lui Petar I, au fost instituite legi în baza cărora a fost părăsită organizarea tradiţională tribală şi au fost puse bazele unui stat şi ale unei guvernări moderne, de tip european. Datorită lui Njegoš, consolidarea graniţelor de genul celei stabilite prin înţelegerea cu Austria în 1841, a făcut ca marile puteri să accepte tacit Muntenegrul drept stat realmente independent, cu graniţe şi teritoriu recunoscute.  
Urmaşul său, cneazul Danilo, a fost orientat mai mult înspre Occident, ceea ce, după marea victorie asupra turcilor, din 1858, de la Grahovac, şi pe lângă consolidarea graniţelor Muntenegrului recunoscute de reprezentanţii marilor puteri la conferinţa de la Constantinopol, din 1858, a contribuit la recunoaşterea formală a suveranităţii Muntenegrului.  
 
Regele Nikola I Petrović
Când, pe parcursul crizei orientale din perioada 1875-1878, Muntenegrul a repurtat victorii strălucite asupra armatei turceşti (bătăliile de la Vučia dol şi Fundina), în timpul domniei cneazului şi apoi a regelui Nikola au fost atinse câteva dintre ţelurile sale politice: recunoaşterea internaţională deplină la Congresul de la Berlin, dobândirea unei părţi a ţărmului marin prin recâştigarea localităţilor Bar şi Ulcinj, oraşele Podgorica, Nikšić şi Kolašin revenind astfel, în cadrul Muntenegrului. Muntenegrul a fost lărgit şi întărit atât economic, cât şi din punct de vedere demografic. În timpul acestor lărgiri, atât statul, cât şi armata au dovedit toleranţă faţă de locuitori, astfel că un mare număr de albanezi şi musulmani au continuat să trăiască în Muntenegru, bucurându-se de toate drepturile, iar liderii lor au primit importante funcţii statale şi militare. Miculpopor muntenegrean, care a fost singurul care s-a împotrivit victorios  Imperiului Otoman şi şi-a păstrat libertatea şi independenţa, a câştigat simpatia şi susţinerea întregii Europe. Acest lucru i-a permis Muntenegrului ca, în 1910, să se proclame regat. 
 
Muntenegrul în secolul al XX-lea
Muntenegrul a intrat în primul război mondial încă după declanşarea acestuia, luptând alături de Serbia şi de aliaţi. După capitularea în faţa Austro-Ungariei, în 1916, regele Nikola Petrović şi guvernul său au plecat în exil în Italia, iar după aceea în Franţa, de unde nu au reuşit nici să se impună ca parteneri la conferinţele pentru pace, nici să promoveze propriul proiect al unei organizări statale federale şi al unirii popoarelor iugoslave pe baze egale. În 1918, Serbia a anexat Muntenegrul şi acesta şi-a pierdut independenţa, armata şi dinastia. Deşi stat victorios şi aliat în război, Muntenegrul nu a fost victorios şi în lupta împotriva planurilor şi intereselor Serbiei şi ale unor mari puteri, astfel că, după zece veacuri, numele său a dispărut pentru prima dată de pe harta politică a Europei. 
În această perioadă nu au fost împlinite o serie de aşteptări, cele mai importante fiind dezvoltarea economică şi transformarea globală a societăţii muntenegrene, astfel că Muntenegrul a rămas cea mai slab dezvoltată regiune a Regatului Iugoslaviei. Prin dictatură şi, uneori, prin măsuri sângeroase, represive, regimul instaurat în regata încercat să înăbuşe nemulţumirea tot mai mare privind situaţia economică, politică şi naţională din Muntenegru. 
Imediat după declanşareacelui de-al doilea război mondial, Regatul Iugoslaviei s-a prăbuşit în faţa Germaniei şi a Italiei fasciste. Tradiţionala iubire de libertate a poporului muntenegrean s-a manifestat prin insurecţia populară împotriva ocupanţilor italieni, pe 13 iulie 1941 şi care, prin amploare şi solidaritate reprezintă un exemplu unic de acest fel din Europa, dar în acelaşi timp a contribuit substanţial la lupta antifascistă din Iugoslavia. Iar cel de-al doilea război mondial, mişcarea antifascistă a refăcut statutul statal şi juridic al Muntenegrului, el devenind una din cele şase republici egale din punct de vedere juridic din cadrul noii federaţii iugoslave.  
Actualmente, Muntenegrul este republică independentă.
 
Your rating: None Average: 5.5 (2 votes)

Etno parc Terzića Avlija

Etno parcul Terzića Avlija - Zlakusa - Serbia

Imagini aleatoare

Njeguši - biserică

Contor

  • Site Counter: 18,679
  • Published Nodes: 169
  • Since: 2016-07-19 20:22:22
  • Visitors:
    • Today: 4
    • This week: 5
    • This month: 53
    • This year: 238